Componenţa svf: abordare contrastivă în limbile română, germană, engleză, italiană şi spaniolă

Abstract

After defining the term “function verb phrases” (Section 1) and highlighting the criteria which set the construction at issue off from other similar-looking periphrases such as Dixon’s ‘GIVE a/HAVE a/TAKE a VERB’ combinations (Section 2), discussion is steered towards the two major constituents of function verb phrases (Sections 3 and 4). By comparing the sets of ‘central’ function verbs (i. e. the most frequently used ones) in all five languages, it turns out that the Romance sets include the hyperonyms R a face, I fare, S hacer, whereas the Germanic ones do not. This finding, correlated with the fact that Germanic languages prefer instead the hyponyms of make/do (E) and machen/tun (G) – whose specific semes allow contextualization only under fitting conditions – reveals a more pragmatically based way of thinking. Chopping logic even further, the very fact that English and German deemed it appropriate to distinguish between more concrete “make” and “machen” on the one hand, and more abstract “do” and “tun”, on the other – as distinctly lexicalized versions incorporated semantically into R a face, I fare, and S hacer, while Spanish and Portuguese chose instead to resort to two verbs – [+temporary] estar and [+permanent] ser (cf also I stare-essere) – semantically merged into E be, G sein and R a fi, adduces further evidence to support the author’s theory on the pragmatic-minded Germanic type vs the idealistic-minded Romance one. Concluding the third section is the subcategory of ‘marginal’ function verbs, which only occasionally take on the function verb role in such combinations and, consequently, tend to resent being deprived of their major semantic availabilities, as is usually the case with ‘central’ function verbs.

Rezumat

Odată cu definirea termenului de „fraze cu verb funcţional” (vezi secţiunea 1) şi identificarea criteriilor care diferenţiază construcţia în cauză de altele similare, cum ar fi îmbinările lui Dixon „VERBUL GIVE a/HAVE a/TAKE a” (vezi secţiunea 2), discuţia este purtată, în articol, asupra celor două componente majore ale frazelor cu verbe funcţionale (vezi secţiunile 3 şi 4). Prin compararea verbelor funcţionale „centrale” (adică întrebuinţate cel mai frecvent) din limbile romanice - română, italiană, spaniolă etc. -, se observă că acestea includ hiperonimul românesc R a face, italian I fare, spaniol S hacer, iar cele germanice - nu. Această constatare, corelată cu faptul că limbile germanice preferă hiperonimele „to make/to do” (engleza E) şi „machen/tun” (germana G), ale căror seme specifice permit contextualizarea numai în condiţii prielnice, dezvăluie un mod de gândire mai pragmatic. Analiza logică, efectuată în continuare, arată că limba engleză şi cea germană au considerat oportun să se facă distincţia, în ele, între verbele mai concrete „to make” şi „machen”, pe de o parte, şi cele mai abstracte „to do” şi „tun”, pe de altă parte, ca versiuni distincte şi lexicalizate, dar care s-au incorporat semantic în românescul „a face”, italienescul „fare” şi spaniolescul „hacer”, în timp ce spaniola şi portugheza au ales, în schimb, să recurgă la două PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com 77 Limbaj şi co ntext, Anul IV, vol. 1, 201 2 verbe - [+ temporar] „estar” şi [+ permanent] „ser” (cf., de asemenea, „stare-essere”), care sau contopit semantic, în engleză, cu to be, în germană – cu „sein” şi în română cu „a fi”. Acest fapt prezintă el însuşi elemente de probă, suplimentare pentru a sprijini teoria autorului privind tipul pragmatico-mental al limbilor germanice vs tipul idealist-mental al limbilor romanice. În încheierea secţiunii a treia, este prezentată subcategoria verbelor funcţionale „marginale”, care doar ocazional joacă rolul verbelor de funcţie în astfel de îmbinări şi, în consecinţă, au tendinţa de a se opune ideiei de a fi lipsiţi de funcţii importante semantice, aşa cum se întâmplă, de obicei, cu verbele de funcţie „centrale”.