HERMENEUTICA ÎN CONTEXTUL CERCETĂRII EPISTEMOLOGICE DIN SFERA DISCIPLINELOR UMANISTICE

 Deși, atunci când vorbesc despre hermeneutică, unii autori o numesc știința interpretării, iar alții preferă să-i spună arta interpretării, noi considerăm că hermeneutica este mai curând o tehnică sau, mai bine zis, o metodă de cercetare. Iată de ce am considerat necesar să consacrăm acest studiu metodei hermeneutice în contextul metodologiei de cercetare din ştiințele umanistice, în general, şi  al celei din ştiința literaturii, în special. De altfel, așa a şi apărut hermeneutica: drept o activitate al cărei obiect consta în descifrarea scrierilor autorilor greci și latini. Asta ar fi - cum vom vedea - ceea ce s-a numit hermeneutica clasică. Ulterior, după apariția creștinismului, metoda prin care teologii se străduiau să pătrundă sensul adevărat al Scripturii se va numi hermeneutica sacră. Împreună, cele două tipuri mai sus menționate alcătuiesc ceea ce se cheamă hermeneutica tradițională. Începând din secolul XVIII, hermeneutica devine tot mai amplă, diver­sifi­­cându-se în funcție de noile discipline care apar sau se dezvoltă în epocă, având tendința de a da un sens compre­hensibil tuturor scrierilor greu de înțeles, nu doar din domeniul teologiei, ci și din cel al filosofiei, literaturii, jurispru­denței, semioticii ş.a. Apar, așadar, hermeneuticile aplicative, specializate pe mai toate disciplinele umanistice și alcă­tuind ceea ce s-a numit hermeneutica modernă.

Iată de ce în eseul de față ne propunem să formulăm câteva sumare considerații referitoare la locul pe care îl ocupă hermeneutica în contextul cercetării epistemologice din sfera disciplinelor umanistice, în general, și a literaturii, în special. Ne vom referi, mai întâi, la conceptul de metodologie a cercetării, efectuând și o succintă trecere în revistă a principalelor metode de cercetare specifice disciplinelor umanistice, cum ar fi documentarea teoretică, euristica, analiza, sinteza și –  nu în rând –  hermeneutica.